Pompe cu turație variabilă: cum economisești energie în circuitele de încălzire și răcire
Pompele de circulație sunt printre cele mai discrete consumatoare dintr-o clădire. Nu fac zgomot, nu se văd și nu apar separat pe factură, dar funcționează mii de ore pe an. O pompă veche cu trei trepte de turație, lăsată să meargă non-stop, consumă într-un an cât un frigider mare. Un circuit de agent termic sau de apă glacială are nevoie de debitul maxim doar în puține ore din an, iar pompa nereglată îl livrează permanent, ca și cum ar fi cea mai grea zi a sezonului.
Articolul explică de ce pompa cu turație variabilă schimbă această situație, cât economisești realist, cum o alegi, cum o reglezi și ce trebuie să aibă instalația ca economia să apară cu adevărat.
De ce consumă pompele mai mult decât ar trebui
O instalație de încălzire se calculează pentru temperatura exterioară de calcul, adică pentru cea mai rece zi luată în considerare la proiectare. Acele condiții apar doar în câteva zeci de ore pe an. În restul sezonului clădirea are nevoie de 20–70% din puterea de proiect. Pompa aleasă pentru debitul maxim este deci prea mare pentru aproape toată perioada de funcționare, iar la ea se adaugă de obicei marje de siguranță puse de proiectant, de furnizor și uneori de instalator, fiecare din prudență.
Când necesarul de căldură scade, robinetele termostatice, vanele zonale și vanele cu 2 căi de la ventiloconvectoare se închid parțial sau complet. Rezistența hidraulică a rețelei crește. O pompă cu turație constantă răspunde mutând punctul de funcționare spre debit mic și presiune mare. Apa este forțată prin vane aproape închise, ceea ce produce șuierat în robinetele termostatice și reglaj imprecis, iar puterea consumată scade foarte puțin, deși debitul util a scăzut mult.
Soluția clasică, strangularea unui ventil pe tur sau pe retur, nu economisește aproape nimic. Pompa încă produce presiunea mare, iar excesul se pierde în ventil sub formă de pierdere de presiune. Energia nu dispare, este doar irosită în alt loc.
Fizica din spatele economiei: legile de similitudine
La o pompă centrifugă, pentru același fluid și același rotor, modificarea turației schimbă toate mărimile hidraulice după reguli simple. Debitul variază proporțional cu turația. Înălțimea de pompare, adică presiunea, variază cu pătratul turației. Puterea absorbită variază cu cubul turației.
Consecința practică este spectaculoasă. Dacă reduci turația la 80% din cea nominală, debitul scade la 80%, presiunea la 64%, iar puterea la 51%. La 60% din turație, debitul este 60%, presiunea 36%, iar puterea doar 22%. La jumătate din turație, pompa livrează jumătate din debit și consumă aproximativ o optime din putere. De aici vine ideea că o reducere moderată a debitului aduce o scădere mare a consumului: puterea cade mult mai repede decât debitul.
Cât economisești în realitate
Legea cubică descrie un caz ideal, iar în instalații reale economia este mai mică, din mai multe motive care se cumulează.
Randamentul hidraulic al pompei nu rămâne constant. Pe măsură ce punctul de funcționare se îndepărtează de cel optim, randamentul scade. Motorul electric are și el randament mai slab la sarcină parțială, iar electronica de reglaj consumă o parte din putere, de regulă câteva procente.
Mai există un factor, adesea ignorat: presiunea minimă pe care o cere instalația. Dacă ultimul consumator are nevoie de o anumită presiune diferențială pentru a primi debitul de proiect, pompa nu poate coborî turația sub o anumită limită, oricât de mică ar fi sarcina. În plus, legea cubică se aplică curat doar în circuite închise, unde pierderile sunt predominant de frecare. Dacă circuitul are o componentă de înălțime statică, de exemplu un rezervor deschis, un turn de răcire sau o diferență mare de nivel, o parte din presiune nu scade cu pătratul turației, iar economia se reduce.
Din aceste motive, față de o pompă cu turație constantă, economiile reale se situează de obicei între 40% și 70% din energia consumată de pompă. Valorile mari apar când pompa veche era puternic supradimensionată, iar cele mici când instalația are bypass deschis sau vane cu 3 căi la majoritatea consumatorilor.
Curba pompei, curba instalației și punctul de funcționare
Pentru a înțelege reglajul trebuie să ai în minte două curbe. Curba pompei arată ce presiune dă pompa la fiecare debit. La turație constantă este o curbă descendentă: cu cât debitul crește, cu atât presiunea livrată scade. Curba instalației arată ce presiune consumă rețeaua, adică țevile, fitingurile, vanele și schimbătoarele, la fiecare debit. Într-un circuit închis este aproximativ o parabolă care pleacă din origine, pentru că pierderea de presiune crește cu pătratul debitului.
Punctul de funcționare este intersecția celor două curbe. Când vanele se închid, curba instalației devine mai abruptă, iar la turație constantă punctul urcă pe curba pompei spre debit mic și presiune mare. La o pompă cu turație variabilă, regulatorul coboară întreaga curbă a pompei, așa că punctul rămâne la o presiune rezonabilă, iar pompa livrează exact cât cere instalația în acel moment.
Dacă circuitul are o diferență de nivel pe care pompa o învinge permanent, curba instalației nu mai pleacă din origine. Turația nu poate coborî sub valoarea necesară pentru a depăși acea înălțime statică, deci intervalul de reglaj se îngustează. De aceea pompele cu turație variabilă dau cele mai bune rezultate în circuite închise de încălzire și răcire.
Modurile de reglaj și circuitele pentru care se potrivesc
Alegerea modului de reglaj influențează economia la fel de mult ca alegerea pompei.
Presiune diferențială constantă
Pompa menține aceeași presiune diferențială indiferent de debit, deci curba ei de reglaj este o linie orizontală în diagrama presiune–debit. Modul se potrivește încălzirii în pardoseală, unde circuitele au rezistență hidraulică mare, iar vanele zonale se închid în trepte. Se potrivește și circuitelor în care rezistența principală este în sursă, de exemplu într-un schimbător de plăci, nu în rețeaua de distribuție.
Presiune diferențială proporțională
Presiunea de referință scade odată cu debitul, de regulă până la jumătate din valoarea nominală la debit zero. Raționamentul este că, atunci când debitul scade, scad și pierderile pe conductele principale, deci pompa are nevoie de mai puțină presiune. Acest mod economisește mai mult decât cel constant și se potrivește sistemelor cu radiatoare și robinete termostatice, în special când rețeaua de țevi are pierderi importante.
Diferență de temperatură constantă
Pompa modulează debitul astfel încât diferența dintre tur și retur să rămână constantă, pe baza a doi senzori de temperatură. Este potrivită pentru circuite cu pompe de căldură și cazane în condensație, unde un ΔT mare ajută randamentul, și pentru circuite de răcire, unde previne apariția debitelor excesive la ΔT mic.
Turație constantă
Pompa funcționează ca una clasică, la o turație aleasă manual. Este utilă când instalația cere un debit fix, de exemplu pe circuitul primar al unui cazan sau al unei pompe de căldură cu debit minim impus, sau când nu poți garanta că reglajul automat va lucra corect.
Semnal extern
Turația este comandată de un automat, printr-un semnal 0–10 V, PWM sau o magistrală de comunicație precum Modbus sau BACnet. Este metoda preferată în clădirile automatizate, pentru că decizia se ia pe baza unor informații pe care pompa singură nu le are: temperatura exterioară, poziția vanelor, sarcina agregatului, programul orar. Trebuie verificat în fișa tehnică ce face pompa la pierderea semnalului. Unele pompe merg atunci la turație maximă, altele la minim sau se opresc. Un cablu rupt nu trebuie să lase instalația fără circulație și nici să țină pompa la maxim luni de zile.
Reglaj adaptiv
Unele pompe își învață singure punctul de funcționare și își ajustează curba pe baza comportamentului instalației. Funcționează bine în locuințe și spații comerciale mici, dar nu înlocuiesc calculul hidraulic la sistemele mari.
Motorul EC și variatorul de frecvență extern
Circulatoarele moderne folosesc aproape fără excepție un motor sincron cu magneți permanenți și electronică integrată, numit EC sau ECM. Față de motorul asincron clasic, are randament mai bun, mai ales la sarcină parțială și la puteri mici, controlează precis turația fără variator extern și are protecții integrate pentru mers în gol, blocare și supraîncălzire.
La pompele mari, cu motor asincron standard și variator extern, trebuie ținute cont de câteva aspecte. Ventilatorul de pe arborele motorului răcește mai slab la turații mici, deci trebuie respectată turația minimă recomandată de producător, de obicei în jur de 30–40% din cea nominală. Cablul dintre variator și motor trebuie să fie ecranat, iar la distanțe mari sunt necesare filtre dU/dt sau sinus, pentru a evita supratensiunile și curenții parazitari prin lagăre. Variatoarele generează perturbații electromagnetice, deci cablurile de comandă se separă de cele de putere. Motoarele foarte vechi pot avea izolație care nu suportă frontul abrupt de tensiune al variatoarelor moderne.
Eficiența circulatoarelor este reglementată în UE prin indicele de eficiență energetică EEI. O valoare mai mică înseamnă o pompă mai bună, iar din 2015 circulatoarele fără presetupă vândute în UE trebuie să aibă EEI de cel mult 0,23. Când compari oferte, cere valoarea EEI din fișa tehnică.
Dimensionarea: aici se câștigă sau se pierde jumătate din economie
O pompă cu turație variabilă supradimensionată tot irosește energie. Variatorul nu repară o alegere greșită, doar o maschează parțial.
Debitul se calculează din puterea termică și diferența de temperatură a circuitului, cu formula Q [m³/h] = 0,86 × P [kW] / ΔT [K]. Pentru un circuit de încălzire de 80 kW cu regim 70/55 °C, deci ΔT = 15 K, rezultă Q = 0,86 × 80 / 15 ≈ 4,6 m³/h. Pentru un circuit de apă glacială 7/12 °C, cu ΔT = 5 K și 100 kW frigorifici, rezultă Q ≈ 17,2 m³/h. La aceeași putere, circuitele de răcire cer debite mult mai mari din cauza diferenței mici de temperatură, motiv pentru care pompele de apă glacială au puteri electrice mari.
Înălțimea de pompare se obține însumând pierderile de presiune pe traseul cel mai dezavantajat: țevi, fitinguri, vane, filtre, schimbătoare, contoare. O regulă utilă: 10 kPa corespund aproximativ cu 1 m coloană de apă. Marja de siguranță se aplică o singură dată, la final, nu la fiecare etapă.
Puterea hidraulică se calculează cu P_hidr [kW] = Q [m³/h] × H [m] / 367. Pentru exemplul de 4,6 m³/h la 4 m, rezultă circa 50 W. Cu un randament total al grupului pompă–motor–electronică de 35–40%, puterea electrică necesară este în jur de 130–140 W la punctul de proiect și mult mai mică la sarcină parțială. O pompă de 300 W montată doar pentru că era în stoc consumă degeaba și produce în plus zgomot și presiuni excesive.
Punctul de proiect trebuie să cadă aproape de zona de randament maxim a pompei, de regulă între 70% și 110% din debitul de randament maxim. În afara acestei zone pompa funcționează cu randament slab, vibrații și uzură crescută.
Greșelile frecvente sunt patru: se ia puterea instalată a cazanului sau a chillerului în loc de necesarul real al circuitului, se adaugă marje de siguranță la fiecare etapă de calcul, se ignoră pierderile schimbătoarelor și filtrelor și se alege pompa după diametrul racordurilor existente, nu după calcul. Marjele multiplicate duc ușor la o pompă de două-trei ori mai mare decât necesar.
Instalația trebuie să permită variația debitului
Aici se pierde cea mai mare parte din economiile potențiale în instalațiile reale. O pompă cu turație variabilă poate reduce debitul doar dacă instalația acceptă debit variabil.
O vană cu 3 căi menține aproape constant debitul prin circuitul primar, pentru că apa nefolosită de consumator se întoarce printr-un bypass. Pompa nu are niciun motiv să încetinească, iar economia dispare. Pentru instalații cu debit variabil, consumatorii se echipează cu vane cu 2 căi: când vana se închide, debitul scade real, iar pompa urmează. Dacă proiectul existent are vane cu 3 căi, o soluție este separarea hidraulică a unui circuit secundar cu pompă proprie, iar cealaltă este înlocuirea vanelor odată cu pompele.
În clădirile mari merită luate în calcul vanele de reglaj independente de presiune, care combină limitarea debitului maxim cu un regulator de presiune diferențială. Ele limitează debitul fiecărui consumator indiferent de variațiile de presiune din rețea, reduc interacțiunea dintre consumatori și simplifică echilibrarea.
Multe instalații vechi au un robinet de bypass diferențial care se deschide la presiune mare, pentru protecția pompei. La o pompă cu turație variabilă acest bypass este de regulă inutil și dăunător: deschis, anulează o parte din reducerea de debit. Se poate lăsa închis sau demontat, după verificarea cerințelor producătorului sursei de căldură.
Un ultim aspect este debitul minim la sursă. Chillerele, cazanele și pompele de căldură cer un debit minim prin schimbător pentru protecție la îngheț, transfer termic corect și evitarea fierberii locale. Dacă reglajul coboară sub această limită, aparatul poate intra în avarie. Turația minimă a pompei se setează deci după cerințele sursei, nu doar după curba de reglaj.
Aplicații concrete
Încălzire cu radiatoare și robinete termostatice
Este aplicația clasică pentru modul proporțional. Cu pompa reglată corect, presiunea diferențială pe robinetele termostatice rămâne moderată, de regulă sub 20–30 kPa, ceea ce reduce zgomotul și crește precizia reglajului. Dacă după montarea unei pompe noi dispare zgomotul de curgere din instalația veche, motivul este scăderea presiunii diferențiale pe robinetele aproape închise.
Încălzire în pardoseală
Circuitele de pardoseală au rezistență hidraulică mare, iar vanele zonale de la colector se închid în trepte. Modul cu presiune constantă este în general cel mai stabil. Dacă există o stație de amestec cu vană cu 3 căi, pompa de pe circuitul secundar rămâne la debit aproape constant, iar economia vine din alegerea corectă a pompei, nu din variația debitului.
Ventiloconvectoare
Ventiloconvectoarele cu vane cu 2 căi și termostat sunt candidatul ideal pentru debit variabil. Când unitățile se opresc sau ajung la temperatura dorită, vanele se închid, iar pompa scade turația. Reglajul se face pe presiune diferențială, cu senzorul montat cât mai departe de pompă, sau pe ΔT. La răcire trebuie urmărit sindromul de ΔT mic, descris mai jos.
Pompe de căldură
Pompele de căldură funcționează cel mai bine cu temperaturi joase în circuit și cu ΔT constant între tur și retur. Debitul minim impus de producător pentru funcționare și dezghețare limitează cât poate coborî turația. Instalația are nevoie și de un volum suficient de apă, de obicei printr-un vas tampon, pentru a evita ciclarea frecventă a compresorului. Dacă există separator hidraulic, pompa primară se dimensionează pe debitul agregatului, nu pe necesarul clădirii. Multe pompe de căldură își comandă singure circulatorul prin PWM sau 0–10 V, iar schema producătorului nu trebuie înlocuită fără motiv.
Apă glacială
La chillere, pompele consumă o parte importantă din energia sistemului, iar pomparea cu debit variabil poate aduce economii mari, dar cu condiții. Chillerul trebuie să accepte variații de debit în limitele impuse de fabricant, inclusiv viteza maximă de variație. Bypassul minim se reglează la debitul minim al aparatului, iar consumatorii trebuie să aibă vane cu 2 căi. Dacă fluidul conține glicol, vâscozitatea mai mare modifică curbele pompei, reduce debitul și crește presiunea necesară, deci calculul se face cu datele fluidului real.
Recircularea apei calde menajere
Aici turația variabilă aduce mai puțin, pentru că debitele sunt mici. Câștigul principal vine din programare, adică oprirea recirculării noaptea sau în perioadele fără consum, și din echilibrarea coloanelor cu vane termostatice de recirculare. Reglajul după temperatura de retur este mai eficient decât orice curbă de turație.
Sindromul ΔT mic
Într-o instalație de apă glacială proiectată pentru 7/12 °C, adică ΔT = 5 K, se ajunge adesea în exploatare la 7/9 °C sau mai puțin. Pentru aceeași putere frigorifică este nevoie atunci de un debit mult mai mare, deci pompele consumă mai mult, iar chillerele lucrează cu randament scăzut.
Cauzele obișnuite sunt vanele cu 3 căi care trimit apa înapoi fără schimb de căldură, vanele de reglaj setate prea larg la consumatorii apropiați, bateriile murdare sau filtrele de aer înfundate care reduc transferul termic și un bypass deschis între tur și retur. Pompa cu turație variabilă nu rezolvă singură problema, dar reglajul pe ΔT o împiedică să crească debitul fără limită. Soluția reală este corectarea cauzelor din instalație, iar monitorizarea ΔT-ului este cel mai bun indicator al sănătății unui circuit de apă glacială. În instalațiile cu cazane în condensație și pompe de căldură regula funcționează invers: un ΔT mare înseamnă retur rece, condensare mai bună și COP mai mare.
Poziția senzorului de presiune
La reglajul pe presiune diferențială, locul senzorului decide cât economisești. Senzorul integrat în pompă este soluția simplă și ieftină, dar pompa estimează presiunea din parametrii proprii și nu știe ce se întâmplă la consumatorii îndepărtați. Senzorul montat la consumatorul cel mai defavorizat permite menținerea presiunii minime necesare exact acolo unde contează, deci economia crește, mai ales în rețele lungi, cu prețul unui cablaj suplimentar și al unui punct de defect în plus. În clădirile mari cu BMS se folosesc mai mulți senzori, iar automatul reglează după punctul cu cea mai mică marjă de presiune. Cu cât senzorul este mai aproape de consumator, cu atât punctul de reglaj poate fi mai mic, dar cresc și cerințele de fiabilitate.
Pompe în paralel
În instalațiile mari se montează două sau mai multe pompe în paralel, pentru redundanță și pentru a acoperi un domeniu larg de debit. Cu variatoare de frecvență, mai multe pompe care merg la turație mai mică consumă de regulă mai puțin decât una singură la turație mare, datorită relației cubice dintre turație și putere. Condiția este ca fiecare pompă să rămână într-o zonă de randament bun și deasupra turației minime.
Momentul pornirii celei de-a doua pompe se stabilește pe baza curbelor de randament, nu intuitiv: se pornește când puterea totală a două pompe la turație redusă devine mai mică decât a uneia singure la turație mare. Pompele se alternează periodic pentru uzură egală, iar automatul trebuie să treacă pe rezervă în caz de defect. Pompele gemene într-un singur corp urmează aceleași principii, cu avantajul unui singur racord și al comutării automate între capete.
Exemplu de calcul: pompă de apă glacială
Considerăm o pompă de 11 kW putere absorbită la punctul de proiect, într-o clădire de birouri, cu 3.000 de ore de funcționare pe an. Profilul de sarcină estimat este următorul: 5% din timp la debit 100%, 25% din timp la 80%, 40% din timp la 60% și 30% din timp la 40%.
La pompa cu turație constantă și strangulare, puterea scade doar puțin odată cu debitul. Cu o medie de aproximativ 85% din puterea nominală, rezultă circa 9,4 kW, adică aproximativ 28.000 kWh pe an.
La pompa cu turație variabilă, în cazul ideal cu lege cubică, puterea medie relativă este 0,05×1 + 0,25×0,512 + 0,40×0,216 + 0,30×0,064 ≈ 0,284. Asta înseamnă circa 3,1 kW, adică aproximativ 9.400 kWh pe an. Pentru realitate se aplică o corecție de circa 1,5, care acoperă randamentul mai slab la turații mici, consumul variatorului și presiunea minimă la consumator. Puterea medie devine astfel aproximativ 4,7 kW, adică circa 14.000 kWh pe an.
Economia realistă este deci de circa 14.000 kWh pe an, aproximativ jumătate din consumul inițial. În lei se obține înmulțind cu prețul energiei din contract, iar perioada de recuperare rezultă împărțind costul variatorului, al senzorilor și al manoperei la economia anuală. Calculul este orientativ, iar la un proiect real se folosește profilul de sarcină al clădirii și curbele pompei alese.
Într-un caz rezidențial, o pompă veche cu trei trepte consumă constant 80–90 W. Într-un sezon de 4.800 de ore, asta înseamnă aproximativ 400 kWh. Un circulator modern cu motor EC, cu o medie de 15–25 W în sezon, consumă în jur de 100 kWh. Diferența de circa 300 kWh pe an este mică în lei pentru o singură locuință, dar se adună într-un bloc cu mai multe circuite. Dacă pompa veche încă merge bine, recuperarea investiției se măsoară în ani, nu în luni.
Punerea în funcțiune corectă
Cea mai frecventă situație din teren este montarea unei pompe performante lăsate pe turația maximă sau pe curba din fabrică. Instalația funcționează, nimeni nu reclamă, iar economia nu apare. Punerea în funcțiune corectă începe cu verificarea debitului și a presiunii reale, folosind afișajul pompei sau un debitmetru ultrasonic. Se alege apoi modul de reglaj potrivit tipului de instalație și se setează punctul de reglaj la valoarea de proiect, nu la maxim: se pornește de la o valoare moderată și se crește doar dacă ultimul consumator nu primește suficient.
Testul real este ultimul consumator: temperatura de retur, confortul din ultima cameră și debitul la ultimul ventiloconvector. Turația minimă se setează conform cerințelor sursei de căldură sau de frig, iar la un semnal extern se verifică comportamentul la pierderea lui. Se activează funcțiile utile, adică oprirea automată în lipsa cererii, pornirea scurtă periodică vara împotriva blocării și reducerea de noapte, dacă instalația o permite. Aerul se purjează cu grijă, pentru că provoacă zgomot, cavitație și reglaj instabil. Se verifică și presiunea statică din instalație și vasul de expansiune, deoarece o presiune prea mică la aspirație duce la cavitație. La final se notează setările: curba aleasă, valorile de reglaj și puterea citită. Fără aceste note, la următoarea intervenție cineva poate reseta totul.
Probleme frecvente și cauzele lor
Dacă pompa oscilează, cu turația crescând și scăzând periodic, cauza este de obicei un reglaj PID prea agresiv sau un senzor montat într-un loc cu turbulențe. Se mărește timpul de integrare, se reduce câștigul sau se mută senzorul.
Dacă ultimele radiatoare sau ventiloconvectoare rămân reci după înlocuirea pompei, de obicei rețeaua era nereglată hidraulic și primea debit suficient doar datorită presiunii mari a pompei vechi. Soluția este echilibrarea, nu o pompă mai mare.
Zgomotul în vane și radiatoare indică presiune diferențială prea mare. Se coboară punctul de reglaj sau se trece pe modul proporțional.
Dacă pompa nu coboară niciodată sub 80% din turație, cauzele probabile sunt un bypass deschis, vane cu 3 căi, un senzor montat prea aproape de pompă sau un punct de reglaj prea ridicat.
Dacă pompa se oprește la sarcini mici, trebuie verificate turația minimă setată și protecția de debit minim, împreună cu cerințele sursei.
Dacă consumul este mai mare decât s-a estimat, se verifică dacă pompa merge non-stop vara, dacă punctul de funcționare cade într-o zonă de randament scăzut sau dacă există un bypass permanent deschis.
Erorile de comunicație cu BMS-ul vin de obicei din adrese duplicate, viteze nepotrivite, rezistențe de terminare lipsă sau ecranare slabă a cablurilor.
Cum verifici economia
Fără măsurare, economia rămâne o promisiune. Se măsoară puterea și energia înainte și după intervenție, cu un analizor de rețea sau cu contorul integrat al pompei, pe perioade comparabile ca temperatură exterioară. Se urmăresc debitul și ΔT-ul, care arată dacă instalația funcționează conform proiectului, precum și orele de funcționare și profilul turației, pe care multe pompe moderne le memorează. Comparația se face între perioade cu condiții climatice similare, altfel concluziile sunt înșelătoare: o iarnă blândă face orice comparație între ani nesigură.
Când nu merită sau nu se poate
Turația variabilă nu este întotdeauna soluția potrivită. Nu aduce mult în circuite cu debit constant impus, cum este circuitul primar al unor cazane sau pompe de căldură cu debit minim fix. Nu se amortizează în instalații foarte mici cu consum redus. Dă rezultate slabe când înălțimea statică domină, pentru că turația nu poate scădea mult, și când infrastructura nu permite debit variabil și nu poate fi modificată, de exemplu cu vane cu 3 căi peste tot. Și în aceste cazuri, un circulator modern cu motor EC la turație fixă, ales corect, tot economisește față de unul vechi.
Concluzie
Economia de energie la pompe vine dintr-un lanț de decizii corecte, nu dintr-o singură piesă. Debitul și presiunea se calculează exact, iar pompa se alege pentru punctul real, fără marje multiplicate. Modul de reglaj se potrivește instalației: proporțional pentru radiatoare, constant pentru pardoseală, pe ΔT pentru răcire și pompe de căldură. Instalația trebuie să permită variația debitului, adică vane cu 2 căi, bypass închis și debit minim respectat. Punerea în funcțiune se face cu verificarea ultimului consumator și cu setările documentate, iar rezultatele se măsoară.
Legea cubică promite mult, iar instalațiile reale livrează aproximativ jumătate din promisiune, ceea ce rămâne un câștig mare pentru un echipament care merge mii de ore pe an.
Partajează acest conținut:



Publică comentariul